DEZVOLTAREA MUNCII ÎN FOLOSUL COMUNITĂŢII ROMÂNIA ÎN CONTEXT EUROPEAN

Transcriptie

1 DEZVOLTAREA MUNCII ÎN FOLOSUL COMUNITĂŢII ROMÂNIA ÎN CONTEXT EUROPEAN

2 2

3 Cuprins I. Munca neremunerată în folosul comunităţii în câteva state europene 5 I.1 Munca neremunerată în folosul comunităţii în Anglia şi Ţara Galilor 9 I.2 Munca neremunerată în folosul comunităţii în Belgia 19 I.3 Munca neremunerată în folosul comunităţii în Republica Cehă 32 I.4 Munca neremunerată în folosul comunităţii în Franţa 57 I.5 Prezentarea sistemului de muncă în folosul societăţii în Suedia 72 II. Munca în folosul comunităţii în România 82 II.1 Dimensiunea expresivă şi utilitară a muncii în folosul comunităţii 82 II.2 Cadru legislativ 84 II.3 Dezvoltarea potenţialului instituţiilor comunităţii de a sprijini reintegrarea socială a persoanelor condamnate la munca în folosul comunităţii 96 A. Arad 96 B. Bucureşti 103 C. Argeş 112 II.4 Implicarea ONG în oferta de servicii sociale pentru persoanele care execută muncă în folosul comunităţii 115 A. Prison Felloowship Romania Cluj 115 B. Asociaţia Alternative Sociale Iaşi 137 C. Fundaţia Pro Probaţiune Dej 140 D. Asociaţia Târgovişte spre Europa Târgovişte 142 E. Fundatia Sfintii Imparati Constantin şi Elena Focşani 147 3

4 4

5 I. Munca neremunerată în folosul comunităţii în câteva state europene Prin conţinutul său dual - punitiv şi educativ munca neremunerată în folosul comunităţii prezintă un potenţial imens pentru politicile penale ale secolului XXI. Dacă ne-am aştepta ca originea acestei pedepse să fie îndepărtată, vom constata cu surprindere că, în Europa cel puţin, aceasta a fost consacrată legislativ destul de târziu, la sfârşitul anilor 70. Consacrarea în practica instanţelor a fost şi mai târzie, cele mai multe jurisdicţii înregistrând o utilizare frecventă a acestei pedepse/obligaţii abia după câţiva ani de la adoptarea noii legislaţii. În contextul creşterii alarmante a populaţiei penitenciare din anii '60, '70 în mai toate ţările europene, s-a pus problema introducerii sau extinderii măsurilor şi sancţiunilor comunitare, cum ar fi: monitorizarea electronică, medierea victimă-infractor, amânarea pronunţării pedepsei sau a executării acesteia, suspendarea condiţionată sau sub supraveghere, etc. Printre acestea, un loc special l-a ocupat de la început munca neremunerată în folosul comunităţii. Acest tratament privilegiat s-a datorat în mare parte faptului că publicul şi, în ultimă instanţă, instanţele percepeau celelalte sancţiuni comunitare ca pe acte de clementă, ca şanse în plus acordate infractorului. Munca neremunerată în folosul comunităţii, în schimb, conţine o importantă conotaţie punitivă: infractorului i se cere să muncească neplătit sub privirile comunităţii pe care a prejudiciat-o. În acelaşi timp, această pedeaspă are avantajul că este alternativă la închisoarea, deci contribuie la descongestionarea penitenciarelor. Înlocuirea paturilor cu scaune (Belgia) şi, deci, crearea unei alternative ieftine la închisoarea pe termen scurt a reprezentat cel mai important argument în favoarea introducerii muncii neremunerate în folosul comunităţii în mai toate sistemele sancţionatoare din Europa. În rândul acestor state, un loc distinct îl ocupă Belgia, unde această obligaţie se impune în mare parte infractorilor care au comis fapte de gravitate medie. Chiar dacă se denumeşte diferit (muncă de interes general, pedeapsă în comunitate sau serviciu comunitar), munca neremunerată în folosul comunităţii reprezintă de fapt fie o pedeaspă principală (Marea Britanie, Franţa, Cehia), fie o obligaţie de supraveghere (Suedia şi Belgia), fie o măsură provizorie (Belgia). Excepţie de la această regulă face Franţa, unde munca în interes general poate fi atât pedeapsă principală, obligaţie de supraveghere cât şi pedeapsă complementară aplicată la infracţiuni rutiere. Scopul pedepsei este în toate statele supuse analizei de a înlesni reintegrarea socială a infractorilor, în special a celor minori şi tineri. Din păcate, în 5

6 standardele de executare a muncii neremunerate în folosul comunităţii este accentuată latura punitivă, cea de prestare a muncii neplătite. Din prezentările ţărilor cuprinse în acest studiu numai în Belgia şi Marea Britanie aspectul educativ este evidenţiat. Astfel, în Marea Britanie 10 % dintre orele de muncă trebuie să fie utilizate în cadrul unor programe de învăţare. Mai mult decât atât, în Belgia orele petrecute în programe educative pot fi considerate ca ore de muncă prestată. Combinarea pedepsei cu programe de susţinere socială sau educative reprezintă cea mai bună cale de urmat în executarea muncii neremunerate, aşa cum arată o multitudine de cercetări realizate în Marea Britanie. Aceste concluzii se pare că vor influenţa semnificativ practica în câteva state din Europa (Belgia şi Marea Britanie). Deşi au avut momente diferite de consacrare legislativă a muncii neremunerate în folosul comunităţii (Suedia -1993, Franţa 1983, Belgia 1965, Cehia ), cele mai multe state au urmat exemplul Marii Britanii în ceea ce priveşte modul de aplicare şi executare a acestei pedepse / obligaţii. Intrarea în vigoare a fost de cele mai multe ori precedată de experimente (Marea Britanie, Suedia şi Belgia), care au durat uneori şi 3 ani (Suedia). Între momentul intrării în vigoare a pedepsei şi momentul în care aceasta a fost aplicată în mod semnificativ în practica instanţelor s-a scurs, de asemenea, un interval de timp important. Din această perspectivă a aplicării - se poate afirma că munca neremunerată în folosul comunităţii reprezintă apanajul sfârşitului de secol XX. În cele mai multe jurisdicţii, această pedeapsă are acum o pondere de aprox. 25 % din totalul pedepselor aplicate de instanţă. Tendinţa generală în Europa este de creştere a acestei ponderi în economia sancţiunilor aplicate de instanţă, excepţie făcând Franţa, unde, datorită unor mecanisme administrative de punere în executare a pedepsei, numărul acestora pare să scadă. Munca neremunerată în folosul comunităţii are în vedere în principal minori şi tineri, elevi, studenţi aflaţi la prima abatere penală şi care nu au comis fapte grave. Statisticile arată că, în practică, este aplicată îndeosebi pentru fapte cum ar fi vătămare corporală şi furt. Ca măsură provizorie sau educativă, munca neremunerată se poate aplica minorilor şi de către procuror (Belgia), dar numai cu consimţământul minorului. În restul statelor, munca neremunerată, fie că este pedeapsă, fie că este obligaţie de supraveghere, se poate aplica numai de către instanţă după verificarea a cel puţin două precondiţii: inculpatul să îşi exprime disponibilitatea de a munci neplătit (să consimtă) şi să fie apt din punct de vedere medical în acest sens. După anul 2000, consimţământul inculpatului nu mai este necesar în Marea Britanie. În ceea ce priveşte cea de-a doua 6

7 precondiţie, în general, se consideră aptă din punct de vedere medical persoana care îşi poate îndeplini sarcinile obişnuite la locul de muncă: să respecte programul de lucru, să nu consume alcool la locul de muncă, să se poată deplasa, etc. Uneori, se solicită o evaluare medicală la începutul executării (Franţa). Deşi, nu există o cerinţă procedurală de a solicita un referat de evaluare din partea serviciilor de probaţiune înainte de pronunţarea unei astfel de pedepse, în cele mai multe state s-a format o practică de a solicita punctul de vedere al acestor servicii înainte de pronunţare. Pedeapsa sau obligaţia de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii constă în efectuarea unui anumit număr de ore de muncă neplătită, stabilit de lege, ce variază între 40 şi 400 (în Cehia) într-un anumit interval de timp ce se întinde uneori pe întreg termenul de încercare, iar alteori la 1 an de la rămânerea definitivă a sentinţei judecătoreşti. De obicei, minimul şi maximul numărului de ore se înjumătăţesc la minori. Acolo unde numărul maxim de ore nu este prevăzut de lege, practica a fost cea care le-a limitat. Este cazul Belgiei, unde numărul maxim de ore este de 150 ore în partea franceză şi 200 în cea flamandă. Un alt aspect reglat de practică uneori în contradicţie cu procedura legală, este autoritatea care stabileşte locul de muncă şi natura activităţiilor. Legal, în cele mai multe state cuprinse aici, judecătorul stabileşte aceste detalii de executare, considerându-se că pedeapsa nu constă doar în efectuarea unui anumit număr de ore în beneficiul comunităţii, ci în efectuarea acestora într-un anume loc şi desfăşurând anumite activităţi. În practică, însă, s-a conturat o altă procedură în care rolul instanţei sau a judecătorului delegat cu executarea pedepsei (Franţa) s-a restrâns doar la a aviza propunerile venite din partea serviciului de probaţiune. Cu aceasta am anticipat deja care este autoritatea de implementare, respectiv serviciul de probaţiune. Excepţie de la această regulă o face Belgia unde autoritatea de implementare în ceea ce priveşte minorii este departamentul de protecţie a minorilor. În ceea ce priveşte locul de executare a muncii neremunerate în folosul comunităţii avem, în sfârşit, un consens, şi anume: instituţii de interes public sau organizaţii neguvernamentale. De cele mai multe ori aceste instituţii se regăsesc pe anumite liste ţinute fie de instanţă, fie de serviciul de probaţiune. Relaţia între serviciul de probaţiune şi aceste agenţii, atât în ceea ce priveşte disponibilitatea acestora de a oferi locuri de muncă, cât şi în ceea ce priveşte executarea propriu-zisă a pedepselor variază de la unele înţelegeri locale, până la proceduri stricte, cu termene şi responsabilităţi clare (Cehia). În Franţa 7

8 fiecare agenţie, numită sugestiv organizaţie gazdă, are o fişă de prezentare destul de amplă care să îi susţină seriozitatea şi rigurozitatea. Cel care supraveghează modul în care condamnatul îşi respectă obligaţiile este în cele mai multe jurisdicţii ofiţerul de probaţiune. Natura activităţii desfăşurate se pare că s-a cantonat în zona curăţării spaţiilor verzi şi a vopsirii stâlpilor. O practică creativă în acest sens au în continuare ţări precum Marea Britanie şi Franţa. În Marea Britanie, condamnaţii la pedeapsă în comunitate pot fi implicaţi în activităţi de turism, istorie locală sau reciclarea deşeurilor, iar în Franţa a fost imaginat un program prin care aceştia se pot implica în acţiuni de sprijinire a victimelor accidentelor rutiere. O constantă este reprezentată de faptul că aceste activităţi sunt fie necalificate, fie nu sunt prestate în mod obişnuit de nimeni. Această regulă este de natură de prevină orice tulburări pe piaţa forţei de muncă în zonele unde se execută această pedeapsă. Procedura de revocare este uneori reglementată foarte strict (Franţa), iar alteori destul de vag, oferind instanţei libertate totală în apreciere. Munca neremunerată se revocă fără excepţie în cazul în care condamnatul comite alte fapte penale. Alte abateri sunt sancţionate, în funcţie de gravitatea lor, cu avertisment sau cu sesizarea instanţei de către serviciul de probaţiune sau de către procuror (Suedia) în vederea revocării. În Cehia există chiar şi un algoritm de transformare a orelor neefectuate în zile de închisoare (o zi de închisoare pentru 2 ore neefectuate). Munca neremunerată în folosul comunităţii se consideră executată dacă orele de muncă au fost efectuate în intervalul de timp stabilit de instanţă sau de lege. În Belgia, dacă a fost aplicată de procuror ca măsură provizorie, aceasta nu se consemnează în cazierul judiciar. În rest, sancţionarea infractorilor cu această pedeapsă se menţionează în cazierul judiciar. Se poate concluziona că tendinţa generală în statele europene analizate este de a utiliza această pedeapsă/obligaţie din ce în ce mai frecvent şi de a o asocia în practică şi cu alte măsuri sau obligaţii, care fie să asigure condamnaţilor un suport social, fie să răspundă la alte nevoi criminogene, cum ar fi de a urma un tratament de dezintoxicare în cazul consumatorilor de droguri. Având în vedere evoluţia aplicării în practică a acestei pedepse se poate estima că în scurt timp această pedeapsă va înlocui pedeapsa cu închisoare din ce în ce mai lungă. 8 Ioan Durnescu 11 noiembrie 2004

9 I.1 Munca neremunerată în folosul comunităţii în Anglia şi Ţara Galilor John Harman Consilier de probaţiune I.1.1 Sistemul sancţionator în Anglia şi Ţara Galilor Ministerul Afacerilor Interne (în România, echivalentul Ministerelor Administraţiei şi Internelor, precum şi al Justiţiei, n. edit.) descrie principiile care stau la baza stabilirii pedepselor în Anglia şi Ţara Galilor, după cum urmează : Protecţia publicului; Pedepsirea infractorilor având în vedere că pedeapsa trebuie să fie pe măsura faptei comise; Reducerea ratei infracţionalităţii; Descurajarea infractorilor; Punerea infractorilor în imposibilitatea de a mai comite fapte reprobabile, în anumite cazuri prin izolarea acestora de societate; Reformarea, reabilitarea infractorilor şi promovarea spiritului reparatoriu faţă de victimă ; Pentru infracţiuni mai puţin grave, instanţa poate impune o achitare sau o achitare condiţionată, ca şi o amendă. În cazul infracţiunilor foarte grave, se poate aplica pedeapsa cu închisoarea (pentru adulţi) şi măsura de plasare în detenţie cu instruire (pentru infractori de vârste mai mici). În cazul unor infracţiuni care sunt destul de grave, dar unde s-ar putea ca pedeapsa cu închisoarea să nu fie necesară imediat, există o mare gamă de pedepse care presupun rămânerea infractorului în comunitate pentru aceia care ar putea necesita, pe lângă pedeapsă, şi o formă de reabilitare. Principalele pedepse executate în comunitate, care se pot lua în considerare în cazul infractorilor adulţi sunt următoarele: Ordinul de reabilitare în comunitate (înainte cunoscută sub denumirea de ordinul de probaţiune). (în sistemul englez, se face o clară distincţie între ordin în loc de pedeapsă - şi sentinţă pedeapsă. n. edit.) 9

10 Acest ordin presupune supravegherea de către un ofiţer de probaţiune pe o durată de la şase luni la doi ani. La această sancţiune se pot adăuga anumite condiţii suplimentare ca, de exemplu, plasarea într-un centru sau participarea în cadrul unui anume program ca, de exemplu, în cazul şoferilor care au fost prinşi conducând sub influenţa băuturilor alcoolice, infractorilor violenţi, în cazul consumului excesiv de droguri sau de alcool. Ordinul pedepsei în comunitate (înainte cunoscută sub denumirea de ordinul muncii în folosul comunităţii) Ordinul pedepsei şi reabilitării în comunitate (înainte cunoscută sub denumirea de ordin combinat) Acest ordin cuprinde supravegherea de către un ofiţer de probaţiune pe o perioadă de la unul la trei ani, timp în care condamnaţii trebuie să presteze între 40 şi 100 de ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii. Ordinul de monitorizare electronică Poate fi impus pe o perioadă de până la şase luni, cu aplicare între două şi 12 ore pe zi. Dispozitivul electronic ataşat arată dacă infractorul se află unde ar trebui să se afle pe perioada stipulată în fiecare zi. Ordinul de dezintoxicare şi de testare Poate fi impus pentru o perioadă de la şase luni la trei ani. Infractorii trebuie să îşi dea acordul pentru a urma tratament de dezintoxicare şi testare periodică pentru depistarea unui eventual consum. Pe lângă acestea, mai există şi alte pedepse cu executare în comunitate, care pot fi administrate în cazul infractorilor tineri. Ordinul de supraveghere Poate fi impus pentru o perioadă de maximum trei ani şi poate include anumite activităţi, ca de exemplu programe intensive de supraveghere sau de urmărire. Ordinul planului de acţiune Reprezintă un program intensiv de trei ani care este construit în funcţie de nevoile individului căruia i se adresează. 10

11 Ordinul deferirii Se aplică în cazul infractorilor primari şi are forma unui contract care implică şi părinţii infractorului, şi are o durată de la trei până la şase luni. Fapta este prescrisă dacă contractul este respectat. Ordinul de reparare Este menit să repare răul produs prin infracţiune, fie faţă de partea vătămată, fie faţă de comunitatea locală. Ordinul consilierii părinţilor Se poate aplica pe o perioadă de la trei la 12 luni, timp în care părinţii infractorilor sau acei infractori care nu frecventează cursurile unei şcoli trebuie să intre într-un program de consiliere. Minorii cu vârsta de 16 ani pot fi sancţionaţi, de asemenea, cu ordin de reabilitare în comunitate, cu ordinul de pedeapsă în comunitate, cu ordinul de pedeapsă şi reabilitare în comunitate, ordinul de monitorizare electronică şi ordinul de dezintoxicare şi testare pentru consumul de droguri. I.1.2 Munca neremunerată în folosul comunităţii în Anglia şi Ţara Galilor Munca neremunerată în folosul comunităţii a fost introdusă în legislaţia penală din Anglia şi Ţara Galilor în anul Modificările legislative din aprilie 2000 au schimbat denumirea de ordin de muncă în folosul comunităţii în ordin de pedeapsă în comunitate, ca urmare a încercărilor guvernului de a accentua caracterul punitiv al pedepselor cu executare în comunitate pentru a deveni, în acest fel, mai credibile pentru instanţă şi societate. Munca neremunerată în folosul comunităţii a fost la început o recomandare a Raportului Wootton, care avea în vedere un număr mare de agenţii voluntare care să folosească infractorii pentru prestarea unor anumite activităţi neplătite. Şase regiuni din Anglia şi Ţara Galilor au început să pună în aplicare munca în folosul comunităţii în 1973 ca parte a unui proiect pilot. În 1979 toate regiunile aveau deja această instituţie a muncii în folosul comunităţii. Munca neremunerată în folosul comunităţii sau ordinul de pedeapsă în comunitate, sub denumirea curentă, se poate lua în cazul tuturor infractorilor cu vârste de cel puţin 16 ani care au comis o infracţiune care se pedepseşte cu pedeapsa închisorii. Magistraţii sau judecătorii (magistraţii sunt persoane respectabile din comunitate şi care nu au pregătire juridică, iar judecătorii sunt 11

12 cei cu pregătire juridică, n. edit.) pot lua măsura muncii în folosul comunităţii de la 40 până la 240 de ore, ce vor fi efectuate în decursul unui an. Instanţa trebuie să se asigure de existenţa posibilităţii executării acestei sancţiuni şi, de asemenea, că infractorul este capabil să execute pedeapsa. I Condiţii de aplicare Instanţa mai are la dispoziţie ordinul pedepsei şi reabilitării în comunitate, caz în care un infractor trebuie să efectueze între 40 şi 100 de ore de muncă în comunitate şi să fie supravegheat îndeaproape de un ofiţer de probaţiune pe o perioadă de unu până la trei ani. Practica curentă este ca instanţa să ceară înainte de aplicarea pedepsei, un raport de la ofiţerul de probaţiune în legătură cu nivelul de risc pe care îl presupune infractorul şi în legătură cu elementele din situaţia sa personală care ar putea influenţa o decizie în privinţa pedepsei aplicate. Acest raport poate include informaţii în legătură cu cât de potrivită este pedeapsa comunitară pentru respectivul infractor, ca şi date relevante de natură medicală, când acestea există. Punerea în executare a ordinului de pedeapsă executată în comunitate este reglementată de Standardele Naţionale emise de către Ministerul Afacerilor Interne. Cerinţele acestor standarde sunt : Condamnatul să se prezinte la lucru pentru prima dată în cel mult zece zile de la aplicarea pedepsei ; Condamnatului să i se ofere posibilitatea de a lucra cel puţin cinci ore pe săptămână ; Munca să prezinte un grad de dificultate fizic, mental sau emoţional ridicat ; Zece la sută din timpul acordat să fie alocat învăţării ; Infractorul să fie prezentat din nou în faţa instanţei dacă are mai mult decât o singură absenţă nemotivată într-un an. Deşi la început era nevoie ca infractorul să-şi dea consimţământul înainte de impunerea ordinului de muncă în folosul comunităţii, potrivit ordinului de pedeapsă cu executare în comunitate nu mai există o astfel de condiţie. 12

13 I Executarea ordinului de pedeapsă în comunitate Instanţele impun ordinul de pedeapsă în comunitate, iar Serviciul Naţional de Probaţiune este responsabil cu punerea acestuia în executare. Principalele sarcini pe care le are personalul Serviciului Naţional de Probaţiune sunt: Evaluarea riscului de recidivă; Identificarea de posibilităţi de muncă în comunitate ; Supravegherea eficace a infractorilor care prestează munca ; Managementul general de caz pentru ordinul pedepsei în comunitate, inclusiv aplicarea procedurilor de încălcare a sentinţei dacă infractorul nu respectă măsura şi, de asemenea, în anumite situaţii, se ocupă şi de cererea de revocare a măsurii (ca, de exemplu, când devine clar că infractorul nu va fi capabil să ducă la bun sfârşit ordinul). Şi infractorul poate să ceară în instanţă revocarea ordinului. Sancţiunea se termină atunci când se termină numărul de ore impuse de instanţă. Nu există posibilitatea de terminare înainte de termen pentru prestaţie bună. I.1.3 Tendinţe Direcţia Naţională pentru Probaţiune din cadrul Ministerului Afacerilor Interne a proiectat în 1999, şapte proiecte de identificare a celor mai bune practici în munca în folosul comunităţii. Diversele abordări au fost testate în următoarele programe: Modelarea pro sociala (PSM): supervizorii din domeniul executării muncii în folosul comunităţii au funcţionat ca modele şi au folosit răsplata pentru a încuraja comportamentele şi acţiunile prosociale; Acreditarea abilităţilor (SA): condamnaţilor la munca în folosul comunităţii li s-a permis sa deprindă aptitudini care să le mărească şansele de a-şi găsi un loc de muncă. Abordarea nevoilor care au legătură cu infracţiunea: munca în folosul comunităţii a fost folosită pentru a se rezolva problemele care stau la baza comiterii de infracţiuni, ca de exemplu capacitatea redusă de a rezolva probleme sau lipsa unor calificări pentru angajarea în muncă. 13

14 Cercetători de la Universitatea Cambridge şi Centrul de Studii în Probaţiune de la Oxford au realizat unele evaluări.. Concluziile pe care le sugerează aceste evaluări sunt : Proiectele care se concentrează pe recunoaşterea anumitor abilităţi şi modelarea pro-socială au fost promiţătoare, în timp ce acelea axate mai ales pe abordarea altor necesităţi care au legătură cu infracţiunea nu au produs rezultate pozitive. 73% la sută din condamnaţi au prestat cu succes numărul de ore impuse. Condamnaţii cu situaţii mai stabile, cu locuri de muncă şi educaţie, mai în vârstă, s-au descurcat mai bine în ceea ce priveşte executarea sancţiunii impuse. I.1.4 Câteva statistici relevante Ultimele statistici pentru Anglia şi Ţara Galilor se referă la anul Iată câteva dintre acestea : Curtea Magistraţilor (prima instanţă) Numărul total de infractori condamnaţi: Numărul total de pedepse comunitare ( descrise mai sus): Numărul total de pedepse comunitare impuse ca parte a unui ordin de pedeapsă cu executare în comunitate sau a unui ordin de pedeapsă şi reabilitare în comunitate : Curtea Coroanei (a doua instanţă) Numărul total de condamnări: Numărul total de sancţiuni cu executare în comunitate impuse : Numărul total de pedepse în comunitate ca parte a unui ordin de pedeapsă cu executare în comunitate sau ca parte a unui ordin de pedeapsă şi reabilitare în comunitate: Prin urmare, în 2002, numărul total de infractori condamnaţi la executarea unui ordin de pedeapsă în comunitate a fost de

15 ANEXĂ Tipuri de activităţi desfăşurate în cadrul pedepselor la munca în folosul comunităţii Prevenirea infracţiunilor: Montarea de încuietori noi la uşile locuinţelor deteriorate în cazuri de furt cu spargere Montarea de elemente de securitate (ex. vizoare, grilaje) în locuinţe vulnerabile Instalarea de detectoare de incendiu în locuinţele bătrânilor Tăierea tufişurilor, ştergerea graffiti, decorarea pereţilor gărilor de tren, pentru a reduce frica de eventuale infracţiuni şi a spori utilizarea staţiilor Realizarea şi distribuirea de broşuri informative privind combaterea criminalităţii Sprijin social şi practic pentru bătrâni şi persoane cu dizabilităţi: Ajutor la cumpărături acordat persoanelor în vârsta sau cu dizabilităţi Ajutor practic în gospodăriile persoanelor în vârstă (gătit, îngrijire personală, spălat lenjerie, discuţii, audiţii muzicale) Decorarea căminelor de bătrâni şi a caselor persoanelor în vârsta Activităţi de grădinărit pentru persoanele în vârstă Distribuirea de ajutoare şi echipament medical persoanelor imobilizate Servicii acordate persoanelor imobilizate Activităţi în beneficiul copiilor: Vopsirea pereţilor, a locurilor de joacă Realizarea de echipamente pentru locuri de joacă Proiectarea şi realizarea de echipamente pentru copiii cu nevoi speciale Construirea de spaţii pentru activităţi sportive destinate persoanelor imobilizate în cărucior Renovarea clădirilor destinate cluburilor pentru tineri Proiectul «Windbag» - întreţinere şi distribuire de jucării gonflabile Sprijin în cluburile de sâmbătă pentru copii cu dificultăţi de învăţare Sprijin în predare şi învăţare pentru copiii cu nevoi speciale 15

16 Decorarea, vopsirea, întreţinerea reprezintă cele mai des întâlnite activităţi în condamnările la munca în folosul comunităţii: 16 Văruirea şi pictarea bisericilor, a primăriilor satelor şi sediilor autorităţilor locale Picturi exterioare în şcoli Văruirea sediilor organizaţiilor umanitare Întreţinere sedii organizaţii umanitare Reamenajarea locuinţelor pentru persoanele fără adăpost Redecorări de urgenţă, prin serviciul Victim Support, a caselor vandalizate Activităţi de protecţie a mediului înconjurător: Curăţarea râurilor şi a canalelor Curăţarea cimitirelor Îndepărtarea gunoiului din jurul bisericilor, templelor şi moscheilor Îndepărtarea graffiti în staţiile de metrou Îndepărtarea mesajelor rasiste de pe pereţii staţiilor de autobuz Realizarea aleilor în cadrul Circuitului Naţional de Ciclism Realizarea de alei (în parcuri, păduri) adecvate pentru utilizatorii de cărucioare cu rotile Activităţi de conservare a mediului plantare copaci, tuns arbuşti, etc. Reciclare şi redistribuire: Binecunoscutul Program de Reciclare al Serviciului de Probaţiune Boots/Nottingham repararea de jucării stricate care sunt donate organizaţiilor umanitare locale, în loc să fie aruncate Programul «Cash for Trash» - reciclarea ambalajelor, a materialelor plastice, a hârtiei Repararea de jucării pentru depozitele de jucării Reparaţii de mobilă donată pentru utilizarea de către persoane cu dizabilităţi Realizarea ochelarilor distribuiţi de Vision Aid în ţările în curs de dezvoltare Distribuirea de hrana şi îmbrăcăminte second-hand persoanelor fără adăpost munca la sediu şi distribuirea bunurilor pe teren Renovarea cărucioarelor cu rotile pentru a fi reutilizate în Polonia Reparaţii de biciclete pentru copiii din comunitatea locală

17 Grădinărit : Proiectarea şi realizarea grădinilor în jurul spitalelor Transformarea grădinilor neîngrijite aparţinând persoanelor în vârstă, cu dizabilităţi sau cu venituri mici Crearea de grădini speciale pentru copii cu handicapuri multiple Transportarea îngrăşămintelor naturale donate de ferme pentru amenajarea spatiilor aparţinând organizaţiilor umanitare Istorie locală, turism şi recreere: Renovarea şi întreţinerea monumentelor şi parcurilor memoriale Instalarea de şine de cale ferată pentru realizarea de mini rute de căi ferate în localităţi reprezentând atracţii turistice Realizarea focurilor de artificii tradiţionale (sărbătoarea anuală Guy Fawkes) Săpături în şantiere arheologice Activităţi într-un muzeu al agriculturii Realizarea, repararea sau ambalarea de articole folosite de către membrii comunităţii (ateliere): Asamblarea de echipament educaţional special pentru copiii cu dizabilităţi Construirea de garduri din şipci reciclate pentru a spori siguranţa în parcuri şi locuinţe Repararea băncilor în parcuri Realizarea de pungi pentru donaţii pentru organizaţiile umanitare Îngrijirea animalelor: Curăţarea grajdurilor din fermele din localitate Plimbarea câinilor în cadrul adăposturilor pentru animale Alte servicii în beneficiul comunităţii: Cultivarea de legume pentru centrele pentru persoane fără adăpost Gătit pentru Food Chain, o organizaţie umanitară care livrează alimente persoanelor suferind de HIV/SIDA 17

18 18 Activităţi în depozitele de ajutoare pentru Bosnia Distribuirea de materiale informative despre organizaţii umanitare Confecţionarea de produse spre a fi vândute în activităţi de strângere de fonduri (organizaţii umanitare) Colectare de produse spre a fi vândute în activităţi de strângere de fonduri (organizaţii umanitare) Curăţarea maşinilor unităţilor de poliţie Servicii în bufeturi organizate de biserici (gătit, spălat vase, etc.) Decorarea şcolilor destinate refugiaţilor

19 I.2 Munca neremunerată în folosul comunităţii în Belgia Denis Van Doosselaere Director ARPEGE I.2.1 Sistemul sancţionator belgian I Sistemul sancţionator la minori Din 1980, în Belgia, puterea este împărţită între Stat (Statul Federal), trei regiuni (Flandra, Bruxelles şi Valonia), şi trei comunităţi culturale (de limbă franceză, flamandă şi germană). Pe plan normativ, Statul Federal are atribuţii în ceea ce priveşte protecţia juridică a infractorilor minori, aşadar are dreptul de a adopta reglementări şi de a dispune măsuri pentru această categorie de minori. Comunităţile au competenţa exclusivă de a subvenţiona şi de a înregistra serviciile care au ca atribuţie punerea în executare a măsurilor dispuse în cazul infractorilor minori. Ceea ce înseamnă ca fiecare Comunitate are propriile reglementări în ceea ce priveşte executarea măsurilor impuse de tribunalul pentru minori. În pofida anumitor schimbări aduse de legile din anul 1994 şi din 2002, actualul sistem penal pentru minori din Belgia este încă aproape în totalitate bazat pe aşa numita Lege pentru Protecţia Minorilor, adoptată la 8 aprilie Această lege are la bază conceptul reabilitării. Unul dintre principiile pe care este fundamentată legea este cel al Declaraţiei ONU, care pune accentul pe interesul superior al copilului şi pe dreptul său la o dezvoltare armonioasă. Drept consecinţă, infractorul minor (vârsta legală a majoratului este de 18 ani în prezent), deci care comite acte denumite infracţiuni,teoretic, nu poate fi pedepsit. La cererea procurorului, minorii în cauză compar în faţa unui judecător pentru minori (sau Instanţa pentru minori), care nu poate impune decât măsura încredinţării, măsura educativă sau măsuri care implică încarcerarea, cu câteva excepţii. Judecătorul poate, de asemenea, să nu dispună nici o măsură. Judecătorul pentru minori este personajul central al sistemului. 19

20 I Sistemul sancţionator la adulţi Codul Penal belgian împarte infracţiunile în trei categorii potrivit gravităţii din punct de vedere juridic: contravenţii (Fr. Contravention), delicte(fr. Delit) şi infracţiuni (Fr. Crime). De asemenea, se face diferenţa între trei tipuri de sancţiuni: amenda, pedeapsa muncii şi pedeapsa cu închisoarea. Termenul pentru care se poate dispune pedeapsa cu închisoarea poate varia de la o singură zi la 30 de ani. Amenda poate varia de la 1 euro (x 5,5) până la sume foarte mari ( euro) şi chiar mai mult, potrivit legislaţiei economice. Amânarea executării pedepsei a fost introdusă în legislaţia belgiană în Suspendarea executării pedepsei şi condiţii de probaţiune au fost introduse în Suspendarea şi amânarea pot fi condiţionate sau nu. Principala diferenţă dintre suspendarea/amânarea simplă şi cea cu măsura probaţiunii este că cea din urmă cere sau permite anumite măsuri de monitorizare, interdicţii sau obligaţii. De exemplu, instanţa poate impune îndeplinirea anumitor măsuri de tratament sau asistenţă, participarea la anumite cursuri şcolare sau profesionale. Dacă condamnatul nu respectă măsura supravegherii şi obligaţiile pe care aceasta le comportă, instanţa poate revoca măsura, poate pronunţa o altă pedeapsă şi/sau poate impune executarea pedepsei. Tranzacţia şi procedura de mediere penală sunt două măsuri numite alternative care ilustrează de altfel puterea crescânda a Ministerului Public. Tranzacţia, care priveşte o mare parte a infracţiunilor rutiere constatate, se regăseşte în propunerea Ministerului Public de a pune capăt, prin consimţământul părţilor, acţiunii publice prin plata unei sume de bani, care nu este negociabilă şi nu poate depăşi cuantumul maxim al amenzii prevăzute prin lege pentru infracţiunea constatată. Conform procedurii de mediere penală (instituită în 1994), Procurorul Regelui poate hotărâ suspendarea acţiunii publice intentate împotriva autorului unei infracţiuni, cu condiţia ca acesta din urmă să accepte şi să respecte una sau mai multe condiţii. Astfel, Procurorul Regelui poate cere autorului infracţiunii să despăgubească sau să repare prejudiciul cauzat ca urmare a infracţiunii; acesta poate convoca autorul şi victima infracţiunii pentru a media despăgubirea precum şi modalităţile de despăgubire; de asemenea, Procurorul Regelui poate invita autorul infracţiunii să urmeze un tratament medical sau terapeutic 20

21 adecvat cu o durată de maxim şase luni, sau să urmeze un curs de formare determinat de cel mult 120 de ore. Printre măsurile de siguranţă ne vom limita la menţionarea măsurilor aplicate în cazul delincvenţilor cu tulburări mentale, al recidiviştilor şi al delincvenţilor de drept comun, confiscărilor şi interdicţiilor profesionale. I.2.2 Procedura penală pentru minori I Intervenţia procurorului Fiecare district jurisdicţional are un departament pentru minori specializat, care are competenţă în toate cazurile în care sunt implicaţi minori. În cazul unei infracţiuni comise de către un minor, procurorul are la dispoziţie numai trei opţiuni: 1. Poate să dispună neînceperea urmăririi penale; 2. Poate considera că infracţiunea a fost cauzată de probleme personale, sociale sau familiale, caz în care minorul şi/sau familia acestuia sunt deferiţi Serviciilor speciale pentru minori; 3. În sfârşit, dacă se consideră că o măsură judiciară este necesară, procurorul îl poate deferi pe minor instanţei pentru minori. Totuşi, în practicaă, în majoritatea districtelor de jurisdicţie, procurorii se mai folosesc şi de alte opţiuni. Una dintre acestea este munca neremunerată în folosul comunităţii (constând, în general, într-un mic număr de ore pe care infractorii la prima abatere trebuie să le presteze, dacă sunt de acord cu propunerea respectivă.) Practica este însă foarte fragmentată şi diversă. I Intervenţia judecătorului Procedura urmată de instanţa pentru minori constă în doua faze. Prima fază (preliminară) este, în principiu, formată din cercetări preliminare în vederea completării dosarului şi înţelegerii situaţiei minorului şi a familiei acestuia. A doua fază este procesul propriu-zis. Totuşi, în prima fază a procedurii, judecătorul are competenţă provizorie de a folosi toate măsurile pe care le are la dispoziţie. Multe dintre decizii se iau în această fază care permite o reacţie rapidă dar care, pe de altă parte, nu este favorabilă din punctul de vedere al dreptului la apărare. Judecătorul pentru minori poate impune următoarele măsuri provizorii: a. măsura supravegherii 21

22 b. măsura supravegherii condiţionate - anumite condiţii (ex. şcoală/centru de îndrumare) - muncă în folosul comunităţii/educaţie - mediere c. încredinţarea - unei instituţii private sau unei persoane private - unei instituţii pentru minori din comunitate: (semi-)deschisă sau închisă - unui Centru Federal (închisă). Faza preliminară poate dura şase luni; după încheierea acestei amânări, procurorul are la dispoziţie două luni pentru a continua urmărirea penală împotriva minorului. Totuşi, în practică, procedura poate înceta după încheierea primei faze. La toate măsurile provizorii se poate face apel. Judecătorul pentru minori poate pronunţa următoarele pedepse: a. mustrarea b. măsura supravegherii c. măsura supravegherii condiţionate - anumite condiţii (ex. şcoală/centru de îndrumare) - munca în folosul comunităţii/educaţie - mediere d. încredinţarea - unei instituţii private sau unei persoane private; - unei instituţii pentru minori din comunitate: (semi-)deschisă sau închisă e. trimiterea minorului spre a fi judecat de o instanţă pentru adulţi (cazuri excepţionale). Hotărârea instanţei poate să reducă la zero sau re-instituirea măsurii provizorii luată în faza precedentă. Judecătorul poate, de asemenea, să ia altă măsură, mai potrivită. Judecătorul ia în considerare evoluţia minorului şi, posibil, a familiei acestuia. I.2.3 Munca neremunerată în folosul comunităţii la minori I Când a fost introdusă măsura muncii în folosul comunităţii? Munca în folosul comunităţii a fost introdusă în legislaţie prin legea mai sus menţionată, în Punerea sa în aplicare a început mai târziu. La începutul anilor 80 începeau practici experimentale în anumite jurisdicţii, în timp ce 22

23 practicarea sistematică a acesteia avea să înceapă în Comunitatea francofonă a Belgiei la sfârşitul anilor 80, iar în regiunea flamandă, în anii 90. în partea francofonă a Belgiei, se poate spune că autorităţile publice încercau sa găsească o alternativă financiară la foarte costisitoarele unităţi de tip rezidenţial ( înlocuirea paturilor cu scaune ). Însă, la vremea respectivă, au apărut alte probleme: ce altă măsură ar putea fi mai puţin stigmatizantă decât încredinţarea? Ce tip de măsuri ar putea fi puse la punct în aşa fel încât să servească scopului educativ dar să aibă şi anumite valenţe punitive? I Definiţia muncii neremunerate în folosul comunităţii Juridic vorbind, munca în folosul comunităţii nu poate fi definită ca sancţiune penală şi nici măcar ca pedeapsă. Din punct de vedere juridic, aceasta este o obligaţie anexată la măsura supravegherii care cade în sarcina unui serviciu social public. Dar, în practică, aproape mereu este regăsită ca măsura principală care poate fi combinată cu propunerea medierii sau (mai ales în Comunitatea flamandă) cu măsura educaţiei. Munca în folosul comunităţii nu constă doar în executarea unei sarcini sau a unei munci în beneficiul comunităţii. Ea mai presupune şi intervenţia unui asistent psiho-social specializat care îl îndrumă pe minor în timpul executării sarcinii şi îl ajută să o îndeplinească. Bineînţeles că acest supraveghetor verifică dacă minorul a lucrat efectiv numărul de ore impus, dar încearcă sa-l şi ajute să înţeleagă consecinţele pe care le-a avut infracţiunea comisă de el, ca şi motivele comiterii acesteia. Felul în care este văzuta aplicarea acestei masuri depinde, în parte, de agenţiile subvenţionate: poate fi văzută ca măsură de reabilitare, de reintegrare şi/sau reparatorie, dar nu ca măsură represivă. I Aplicarea şi executarea muncii neremunerate în folosul comunităţii Legea nu face o ierarhizare a măsurilor pe care le are la dispoziţie un judecător pentru minori. Din punct de vedere criminologic, se poate spune că este o alternativă la nimic altceva (doar ca o mustrare), în timp ce uneori munca neremunerată în folosul comunităţii este văzută ca alternativa la încredinţarea minorului unui centru pentru minori. în anumite cazuri, judecătorul decide să impună aceasta măsură după ce a ordonat încarcerarea minorului pentru o perioadă scurtă. Judecătorul îi dă astfel posibilitatea de a-şi reface imaginea sau de a dovedi că este capabil să repare răul făcut, la modul simbolic. Teoretic, decizia judecătorului nu depinde de tipul infracţiunii. Judecătorul trebuie să ia în considerare situaţia generală a minorului. Multitudinea de acte 23

24 numite infracţiuni pentru care se poate aplica măsura muncii în folosul comunităţii este, aşadar, foarte largă. Pe scurt, se poate spune că nu se aplică pentru infracţiuni mărunte (potrivit deciziei judecătorului), ci mai ales pentru infracţiuni de gravitate medie. Potrivit legii, judecătorul pentru minori este singurul magistrat care poate impune măsura muncii în folosul comunităţii. Totuşi, în anumite domenii judiciare, procurorul poate propune măsura pentru infracţiuni minore (vezi cap. II de mai sus), fără a trimite cazul în judecată. Legea nu limitează numărul de ore de muncă ce pot fi impuse, dar practica a făcut această limitare la 150 în partea franceză (200 în partea flamandă). în general, nu există o anumită limită de timp. Judecătorul nu impune un anumit loc sau în ce să constea munca. Nu există nici o procedură medicală pentru evaluarea capacităţii condamnatului de a presta munca. Uneori, în funcţie de domeniul judiciar sau de natura situaţiei în cauză, se face un raport de evaluare preliminar. Munca neremunerată în folosul comunităţii este organizată de agenţii private (ONG-uri) recunoscute şi subvenţionate 100% de către autorităţile publice, adică comunităţile. În Comunitatea franceză, agenţiile au în general, cinci angajaţi cu normă întreagă (un director, o secretară, un criminolog şi doi asistenţi sociali). Aceştia trebuie să se ocupe de punerea în aplicare a 85 de măsuri de muncă în folosul comunităţii pe an. Organizaţia de implementare este monitorizată de Direcţia pentru Sprijinul Minorilor din cadrul comunităţii francofone (sau de către Departamentul pentru Protecţia Specială a Minorilor din cadrul comunităţii flamande). Aceste agenţii sunt responsabile cu îndrumarea minorilor în executarea muncii în folosul comunităţii. Decizia judiciară este înaintată agenţiei şi este pusă în executare de către asistenţii sociali. Aceştia menţin legătura cu judecătorul căruia îi trimit rapoarte în legătură cu evoluţia măsurii. Aceştia decid asupra naturii sarcinii şi locului unde sarcina urmează să fie executată. Nu există criterii oficiale pentru stabilirea liniilor directoare. Adesea, sarcina este decisă în funcţie de priceperile şi interesele infractorului sau are menirea de a întări respectul de sine al infractorului prin furnizarea de către acesta a unui serviciu de substanţă şi de valoare altor persoane. Asistenţii sociali trebuie să cunoască reţeaua de plasamente foarte bine şi, în funcţie şi de alegerea minorului, trebuie să găsească locul care să i se potrivească cel mai bine. Minorii execută munca în folosul comunităţii într-un mare număr de utilităţi publice (servicii tehnice ale primăriei, pompierilor, etc.) sau la diverse organizaţii non-profit (spitale, servicii de asistenţă socială, Crucea Roşie, centre culturale). Minorul nemulţumit de tratamentul pe care i-l aplică agenţia poate să ceară, în scris, o audienţă la judecătorul său pentru minori. De asemenea, poate să depună o plângere la Comisarul pentru Drepturile Copiilor. 24

25 Potrivit legii, judecătorul poate să revină asupra propriei decizii în orice moment. Din punct de vedere pragmatic, se poate spune că munca în folosul comunităţii se termină atunci când numărul de ore impuse de către judecător este completat. Agenţia care s-a ocupat de punerea în aplicare a măsurii face un raport pe care-l trimite judecătorului. Conţinutul raportului nu este reglementat de nici un cadru juridic. Anumite agenţii realizează rapoarte detaliate, altele unele scurte. Dacă în raport se face menţiune în legătură cu o anume problemă care trebuie să fie avută în vedere de către judecător, sau dacă judecătorul, pe baza informaţiilor provenite din alte surse, ajunge la concluzia că educarea minorului trebuie continuată, poate lua o nouă măsură. Dar, de cele mai multe ori, intervenţia justiţiei se opreşte în acest moment, cel puţin în cazurile în care măsura a fost pronunţatăă ca decizie a instanţei. dacă decizia a fost una provizorie, judecătorul trimite dosarul procurorului, care poate decide să dispună neînceperea urmăririi penale sau poate să trimită cazul în instanţă în vederea pronunţării unei decizii. Această posibilitate este utilizată mai ales când sunt la mijloc interese civile. Dacă măsura muncii în folosul comunităţii este decisă provizoriu, şi dacă nu este urmată de o decizie a instanţei, fapta nu se înregistrează în cazierul judiciar al minorului. Dacă instanţa pronunţă o hotărâre, atunci se face o menţiune în cazierul judiciar al minorului, dar aceste informaţii nu sunt accesibile decât personalului din sistemul judiciar. I.2.4 Munca neremunerată în folosul comunităţii la adulţi I Când a fost introdusă pedeapsa la muncă în folosul comunităţii la adulţi? Munca neremunerată în folosul comunităţii a fost introdusă în legislaţia belgiană în anul 1994, în cadrul unei legi de procedură numită de mediere penală, precum şi în cadrul legii asupra amânării/suspendării pedepselor şi a probaţiunii. Munca neremunerată în folosul comunităţii reprezenta în cele două cadre juridice o condiţie pentru stingerea acţiunii penale (prin mediere penală), respectiv o condiţie la aplicarea probaţiunii (suspendare sau amânare). Munca în folosul comunităţii nu a fost de la bun început o pedeapsă separată, ci o simplă condiţie. După câţiva ani în care munca în folosul comunităţii a fost aplicată în cazul prevederilor celor două cadre juridice, legislatorul a dorit pe de-o parte să 25

26 excludă posibilitatea ca parchetul să poată propune ceea ce se considera o sancţiune, iar pe de altă parte a dorit să instituie munca în folosul comunităţii ca sancţiune de sine stătătoare. Obiectivul principal era acela de a extinde această sancţiune la o populaţie mai largă, în special la cei care, din cauza antecedentelor lor penale nu puteau beneficia de amânare sau probaţiune. În 2002, legea a fost modificată, noţiunea de muncă în folosul comunităţii dispărând progresiv în favoarea noţiunii de pedeapsă la muncă. În prezent, pedeapsa la muncă se regăseşte menţionată, alături de amendă şi pedeapsa cu închisoare, la articolul 7 din Codul Penal. Lucrările pregătitoare ale legii dovedesc absenţa unităţii de obiective (se vorbeşte fie de reparaţie, fie de responsabilizare, fie de conştientizare), însă logica retributivă pare a avea câştig de cauză. Caracteristicile penale predomină asupra aspectelor psihosociale în cazul acestei sancţiuni care cunoaşte un succes crescând. I Aplicarea Pedeapsa la muncă este până la urmă tot o pedeapsă: aceasta nu poate fi pronunţată nici de către parchet, nici de către judecătorul de instrucţie, ci doar de către tribunalul de poliţie, tribunalul corecţional şi tribunalul de primă instanţă. Pronunţarea acestei sentinţe va fi însoţită în mod obligatoriu de către pronunţarea şi a unei pedepse de substituţie: amendă sau închisoare. Fiind o pedeapsă de sine stătătoare, pedeapsa la muncă nu poate fi cumulată cu pedeapsa cu închisoarea, ci numai cu o amendă. Dacă este pronunţată de către tribunalul de poliţie, aceasta va fi între 20 de ore şi un maxim de 45 de ore. Dacă este pronunţată de către tribunalul corecţional, aceasta poate varia în cadrul unui interval mai mare, de 46 până la 300 de ore (20 de ore dacă există circumstanţe atenuante). În cazul aplicării regulilor de recidivă, se poate merge până la 600 de ore. Câmpul de aplicare este destul de larg, în acesta intrând faptele de natură să antreneze o pedeapsă penală sau corecţională, cu excepţia unor fapte, ca de exemplu luarea de ostatici, viol, atentat agravat asupra pudorii, atentat la morală faţă de un minor, ucidere, ucidere pentru facilitarea furtului, etc. Antecedentele persoanelor condamnate la această pedeapsă nu pot fi un criteriu de exclusivitate pentru pronunţarea sentinţei la muncă. Legislatorul nu a oferit indicaţii asupra legăturii între infracţiunea comisă şi numărul de ore fixat. Judecătorul fixează durata, şi poate oferi indicaţii asupra conţinutului concret al sarcinii de executat, sugerând, de exemplu, o indicaţie despre legătura între natura infracţiunii şi locul unde munca ar trebui să se 26

27 desfăşoare. Totuşi, sunt rare cazurile în care judecătorul procedează astfel, ceea ce face executarea pedepsei mult mai uşoară. Judecătorul trebuie să informeze condamnatul despre mărimea pedepsei cu munca. Obţinerea consimţământului condamnatului este obligatoriu. Condamnatul trebuie să consimtă în principiu asupra pedepsei, nu şi asupra conţinutului precis sau a modalităţilor de executare. De aceea, acesta trebuie să fie prezent sau reprezentat la audiere şi să ceară pedeapsa cu munca. Dacă judecătorul refuză să pronunţe pedeapsa cu munca, va trebui să-şi motiveze hotărârea în mod special. Atunci când alege să pronunţe pedeapsa cu munca, judecătorul poate ţine cont de interesele victimelor, însă nu este obligat să o facă. Procurorul sau judecătorul poate ordona efectuarea unei anchete sociale sau alcătuirea unui scurt raport înainte de proces. Raportul poate fi cerut în cazul în care este nevoie de mai multe informaţii. Nu există obligativitatea legală a controlului medical pentru a determina dacă condamnatul este apt să-şi ispăşească pedeapsa. I Punerea în executare Executarea pedepsei cu munca trebuie efectuată în decurs de 12 luni de la pronunţarea sentinţei, cu excepţia cazului în care comisia de probaţiune decide o prelungire a acestui termen de execuţie. Odată informată despre decizia condamnării la muncă, casa de justiţie desemnează de îndată un asistent de justiţie, care va fi însărcinat să convoace condamnatul. Executarea concretă a pedepsei îi va fi încredinţată acestuia, imediat după însărcinare. Asistentul de justiţie va decide asupra conţinutului sarcinii muncii de îndeplinit, asupra timpului şi locului unde aceasta va fi îndeplinită.. Cel mai adesea, asistentul de justiţie va apela la un serviciu special subvenţionat de către Ministerul Justiţiei pentru punerea în executare a măsurilor juridice alternative. Acest serviciu este în general furnizat de către autorităţile locale, dar şi ONG-urile pot la rândul lor să ofere acelaşi serviciu subvenţionat de către Ministerul Justiţiei. Prestatorii acestui serviciu vor informa asistentul de justiţie despre fiecare situaţie tratată. La rândul său, asistentul de justiţie va informa comisia de probaţiune despre executarea sau ne-executarea (parţială sau totală) a sancţiunii. 27

28 Comisia de probaţiune are şi ea un rol în executarea pedepsei. Aceasta poate decide amânarea executării pedepsei, fie din oficiu, fie la cerere; în cazul în care apar probleme, ea poate exercita un control asupra conţinutului pedepsei, având dreptul să hotărască asupra conţinutului pedepsei, adaptându-l în limita indicaţiilor menţionate în hotărârea judecătorească. Tot comisia de probaţiune poate verifica situaţia în cazul ne-executării în totalitate sau în parte a pedepsei, şi poate oferi parchetului sugestiile sale într-un raport referitor la punerea în executare a pedepsei de substituţie. Ministerul Public are căderea de a pune în executare pedeapsa de substituţie. Legea precizează că Ministerul Public va ţine cont de ceea ce a fost deja executat din pedeapsă. Ca exemplu de locuri de executare a pedepsi cu munca, putem menţiona serviciile comunale, ca de exemplu cele însărcinate cu întreţinerea locurilor de joacă, a clădirilor publice, a plantaţiilor, şcolilor, creşelor, bazelor sportive, centrelor culturale, a bibliotecilor, serviciile de asistenţă pentru persoanele defavorizate, dar şi Crucea Roşie, asociaţiile fără scop lucrativ, spitale, îngrijitori de persoane în vârstă, etc. I Terminarea pedepsei Când numărul de ore de muncă impus este efectuat de către condamnat, pedeapsa cu munca se consideră executată. Asistentul de justiţie va informa comisia de probaţiune despre acest fapt. Conform prevederilor legale, condamnarea la muncă nu va figura în cazierul juridic. Totuşi, în practică, această prevedere nu a fost încă minuţios respectată de toate serviciile comunale care eliberează cazierele. I.2.5 Perspective Legislaţia urmează să sufere schimbări în lunile care vor urma, dar spiritul celei curente va fi păstrat. Judecătorii ar trebui să aibă o varietate mai mare de măsuri din care să poată alege. Munca neremunerată în folosul comunităţii ar trebui să rămână numai în competenţa judecătorului, în timp ce practica experimentală a acestei măsuri dispuse de către procuror ar trebui să dispară. În următoarele luni sau în următorii ani, se aşteaptă două mari schimbări în ceea ce priveşte munca neremunerată în folosul comunităţii la adulţi: pe de-o 28